Vladimir Strainu (un om simplu, ca toti oamenii!) se trezi intr-o buna zi cu senzatia ca isi iesise din trup. Fusese angajat ( de o cunostinta de-a sa ) sa inalte un zid la o hala industriala, lung de citeva sute de metri. Niste muncitori descarcasera citeva zile la rind mormane de caramizi, ciment si alte daraveli, necesare pentru constructie. Strainu nu zise nimic, nu prea avea ce zice, se angajase sa ridice zidul de unul singur, iar vorba era vorba.
Asezarea primului rind decursese normal, prepara beton, apoi il intindea pe fiecare caramida, fixind-o pe temelie. Problemele aparura de la cel al doilea rind. Suprafata de lucru era atit de imensa incit, la un moment dat, pierduse sirul ( numaratoarea ) caramizilor de pus pe un rind, executind operatia mecanic. Lua caramida din morman, o lipea cu nadejde, lua alta si tot asa. Dupa un timp, constata ( cu surprindere!) ca miinile ii mergeau singure, repetind, invariabil, aceeasi miscare, in timp ce gindurile ii fugeau cind intr-o parte, cind in alta ( nefiind niciodata acolo). Din cea de-a doua zi, remarca surprins ca se oplosise ( cu gindul ) pe linga casa vecinului Corbea, care avea o nevasta tinara si frumoasa si care ii cam facea ochi dulci. Era atit de prezent acolo, in gradina din spatele casei lui Corbea, unde isi facea de treaba muierea, incit nu baga de seama ca terminase ultimul rind si ca zidea in continuare, fara nicio noima.
Citeva zile mai tirziu, propietarul se cruci vazind isprava lui Strainu, care trecuse deja la al treilea etaj ( desi el fusese tocmit doar pentru unul!), dar nu zise nimic, asteptind ca omul sa-si iasa din transa ( lucru care se intimpla abia cind acesta termina caramizile!). In clipa aceea, descoperi ( uluit!) ce facuse, si din cauza cui, insa nu avu curajul sa spuna nimanui la ce se gindise, preferind explicatia „ iesirii din trup”, care nu era departe de adevar.